De acord cu domnia voastră. Intelectualul ar trebui să cultive, fără breșe, exigența lucidității și să adnoteze critic exercițiul Puterii. Tipul ăsta de prestație nu cred că îi confiscă omului de cultură dreptul de a se regăsi în paleta axiologică a unei doctrine, în presupozițiile normative ale cutărei agende politice. A declara că ești de acord cu condamnarea în exergă a totalitarismului comunist, cu lustrarea vechilor nomenclaturiști și delatori, a te arăta interesat de revizuirea Constituției sau de cutare strategie liberală de redresare economică nu ar trebui să echivaleze cu un păcat, cu o vinovată demisie. Intelectualul nu e un recordman al indispoziției, un ghem de alergii, un ascet al Suspiciunii. E firesc, e perfect legitim să aibă și el simpatii de stânga (sau dextrogire), afinități, preferințe electorale. Important e să nu se înamoreze de guverne, de președinți, de șefi viguroși. Cu alte cuvinte, să-și păstreze libertatea interioară și discernământul.
Două exemple de distanțare critică față de actualul președinte, din zona odinioară pro:
1. Andrei Pleșu: « Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul”, cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa, cu unii dintre cei care i-au fost, cu bună-credinţă, apropiaţi, Traian Băsescu e în situaţia de a-şi sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile. E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard. Iniţiativele sale, chiar când sunt pozitive, nu mai ajung să fie discutate în sine, pentru că toată lumea se opreşte la portretul rebarbativ pe care şi l-a construit an de an, prin replici deplasate, ieşiri intempestive, capricii de moment. A vrut să fie „jucător”, nu judecător de pe margine. A reuşit să fie un jucător fără judecată. E inteligent, dar inteligenţa lui nu e a unui om de stat care ştie să „combine” pentru a reuşi, ci a unui băiat descurcăreţ, uşor cinic, repezit, sentimental când nu trebuie şi dur în versiune cazonă. „Simpatic”? Da, dar nu ca un om de lume, ci ca un comesean şugubăţ, umoral, practicant al veseliei de chermeză. » (iunie 2011)
2. Gabriel Liiceanu: « Atunci când același om care condamnă comunismul vine și spune la o emisiune de televiziune că dacă Ceaușescu s-ar fi oprit după zece ani ar fi fost un președinte mare, treaba asta mă îndepărtează de el. Pentru că înseamnă că nu știe ce a condamnat. [...] Nu poți să determini într-o condamnare oficială comunismul ca un regim ilegitim și criminal și pe urmă să vii și să spui că zece ani din acel regim pe care l-ai condamnat erau buni. Asta nu merge. Asta e o incoerență de fond. » (2010)